Tristeţea de după calea ferată

Din drumul meu zilnic fac parte şi vreo zece kilometri de şosea de centură. Şoseaua de centură trece prin vreo două sate, pe lângă vreo două rafinării, pe lângă o mănăstire şi se intersectează cu trei căi ferate. Două din aceste căi ferate sunt la 100 de metri una de alta, iar semnalizarea este minimă. Codul rutier prevede (sau prevedea când l-am citit eu ultima oară) că trebuie să existe trei indicatoare înainte de calea ferată: unul la 300 de metri, al doilea la 200 şi al treilea la 100. Înainte de prima cale ferată e un pod. La 50 de metri de la coborârea podului e primul şi singurul indicator. La 5 metri de la indicator e chiar calea ferată, mai jos cu vreo 20 de centimetri faţă de nivelul drumului. Aşa că se întâmplă următoarea fază: şoferul grăbit merge cu până la 120 la oră pe drumul pustiu şi întunecat. Urcă în viteză podul şi-l coboară şi mai repede. În culmea vitezei vede indicatorul, dar nici n-apucă să frâneze, că, zzzdraaannnng!!!, trece peste calea ferată. Şi sufletul i se face mic-mic şi se zbârceşte ca faţa unei babe din cele care împing cărucioare cu butelii pe uliţele satelor.

Acuma, unii ar presupune că omul, înnebunit de milă pentru direcţia maşinii, o să conducă mai încet, preventiv, cum ar zice prietenii mei, poliţiştii rutieri (care m-au amendat, săptămâna trecută, pentru parcarea maşinii într-o parcare, să le trăiască!). Wrong guess, tăticu'! Se întâmplă exact pe dos. Uite cum. Într-o noapte, centura era mai aglomerată ca niciodată. În spatele meu, un Peugeot 206 îşi vâra botul nerăbdător pe contrasens, tot încercând să mă depăşească. Doar la intrarea pe pod a reuşit. Pe linia continuă, dar asta-i treaba lui. Am ajuns la timp în vârful podului ca să-l văd cum zboară câţiva centrimetri în aer, deasupra şinelor, în troncănitul de aleluia al bucşelor.

Şi-aici vine chestia. Poţi să mergi mai uşor dacă ai luat o groapă singur pe drum. Dar dacă l-ai depăşit pe unu' pe care l-ai înjurat de mama focului minute la rând că de-abia se târâie, nu-ţi mai permiţi pentru ca să-l laşi să te ajungă, indiferent dacă vii cu maşina întreagă sau franjuri acasă. Peugeotul a accelerat, de ajuns ca să zboare cu vreo 80 şi peste a doua pereche de şine. După aia a încetinit până pe la 20 la oră şi s-a pierdut, rănit, în noapte.

De fapt, în locul acestor (fix) 400 de cuvinte de mai sus, ar fi trebuit să fie trei poze. Peugeotul e fotografiat din faţă, de jos. În prima, şoferul care trece peste prima cale ferată, are dinţii încleştaţi şi ochii aproape închişi. În a doua, care-i aproape identică cu prima, şoferul trece peste cealaltă cale ferată. Diferenţa e că acum ochii îi sunt închişi de tot. În a treia, în ochii mari ai şoferului e numai tristeţe. Tristeţe îngerească şi calmă, mioritică.